ura încă nedesluşită că am trecut prin experienţa asta care a adus atâta confuzie şi necontenitul gând care va lucra în continuare prin grote. nu ştiu care este povara şi care este cel împovărat, cine pe cine cară după sine spre o ieşire sau spre o intrare. ce este sigur e că unul e socoteala încheiată a unor ani, iar celălalt va deveni într-un final o sumă. aş vrea să mă reîntâlnesc cu acei ani, să le dau palme, să-i nenorocesc în bătaie, să-i desfiinţez... anii în care eram destul de aerian să realizez că ei făceau totul care se desface acum

L: "versurile tale sună foarte bine în franceză, excellent comment cette langue, le français, je veux dire, donne une force insoupçonnée aux mots!"

urmele lui Puric în zăpadă, limba lui Căţel pe braţul care-l dezleagă, mâna lui Tudor Andrei lăsându-mi-se uşor pe umăr, fumatul şi trei-în-unu, asumarea "franciscan-panteistă" a căsniciei, liniştea torcătoare a Fisei tolănite-n fotoliu, spaima sau bucuria, pe rând sau amestecate, când ascult o melodie, o carte mare şi galbenă lângă o carte mică şi albă şi frisoanele apropierii de ele, lanterna maglite al cărei flash întâlneşte, prin desişul nopţii şi al brazilor, alţi ochi înspăimântaţi, poate ai unor ciute sau ai unor extratereştri neasimilaţi, laptopul pe care am scris câteva cărţi, dintre care două gonite de-acasă... - geamantanul pe care aştept în această gară, rucsacul milităresc pe care îmi plec fruntea în acest compartiment aglomerat. aici, tinereţea se întâlneşte cu bătrâneţea; viaţa se înghesuie, aici, în moarte.

ps (soirs)

Ton héritage, de Benjamin Biolay.


Si tu aimes les soirs de pluie, mon enfant, mon enfant, les ruelles de l'Italie et les passants

L'éternelle litanie des feuilles mortes dans le vent qui poussent un dernier cri, crie, mon enfant

Si tu aimes les éclaircies, mon enfant, mon enfant, prendre un bain de minuit dans le grand océan

Si tu aimes la mauvaise vie, ton reflet dans l'étang

Si tu veux tes amis près de toi tout le temps

Si tu pries quand la nuit tombe, mon enfant, mon enfant

Si tu ne fleuris pas les tombes mais chéris les absents

Si tu as peur de la bombe et du ciel trop grand

Si tu parles à ton ombre de temps en temps

Si tu aimes la marée basse, mon enfant, mon enfant,

Le soleil sur la terrasse et la lune sous l'auvent

Si l'on perd souvent ta trace dès qu'arrive le printemps

Si ta vie te dépasse, passe, mon enfant



Ca n'est pas ta faute, c'est ton héritage

Et ce sera pire encore quand tu auras mon âge

Ca n'est pas ta faute, c'est ta chair ton sang

Il va falloir faire avec

Ou, plutôt sans



Si tu oublies les prénoms, les adresses et les âges, mais presque jamais le son d'une visage

Si tu aimes ce qui est bon, si tu vois des mirages si tu préfères Paris quand vient l'orage

Si tu aimes les goûts amers et les hivers tout blancs

Si tu aimes les derniers verres et les mystères troublants

Si tu aimes sentir la terre et jaillir le volcan

Si tu as peur du vide, vide, mon enfant



Ca n'est pas ta faute, c'est ton héritage

Et ce sera pire encore quand tu auras mon âge

Ca n'est pas ta faute, c'est ta chair ton sang

Il va falloir faire avec

Ou, plutôt sans



Si tu aimes parti avant, mon enfant, mon enfant,

Avant que l'autre s'éveille, avant qu'il te laisse en plan,

Si tu as peur du sommeil, et que passe le temps

Si tu aimes l'automne vermeil, merveille, rouge sang

Si tu as peur de la foule, mais supporte les gens

Si tes idéaux s'écroulent le soir de tes vingt ans et si tout se déroule jamais comme dans tes plans

Si tu n'es qu'une pierre qui roule, roule, mon enfant,



Ca n'est pas ta faute, c'est ton héritage

Et ce sera pire encore, quand tu auras mon âge

Ca n'est pas ta faute, c'est ta chair ton sang

Il va falloir faire avec

Ou, plutôt sans ...