un nor cu nori

(„afraid of dying and never learn to live”. dintr-un love song, pe cu cd)

(truda maximalistă a lui Marin Preda, citită prea devreme... prea devreme, prin Constanţa. „teza” lui, desfăşurată dintr-o aruncătură de undiţă: “A fisherman is dead. Everyone I know will one day be dead. What can I do about it? Death is the most natural thing there is... and we all have a knack for it. The only question is when we'll master it. Doesn't matter what we do or what we don't do. This is no passing thought. It's a gnawing emptiness more real than the cold.” (The River Why, 2010)

(un poliţist din târgoraş s-a sinucis. mulţi spun că n-ar fi avut niciun motiv s-o facă. familie reuşită, stare materială bună, slujbă ok. binecunoscutul adeziv cu care punem faianţă sclipitoare pe viaţa altora. bine, în urmă cu vreo zece ani, a avut un accident de maşină din care a scăpat „ca prin minune”; taică-su s-a sinucis în urmă cu vreo cinci ani; nişte prieteni, foşti colegi de liceu, luaţi, într-un şir straniu, de moarte. paradoxal, frica subestimează monstrul, când e de ajuns o sâmbătă de singurătate şi de un proper device.)

(îmi închipui cât de în largul lui s-ar fi simţit MM, în ediţia de anul acesta a Gaudeamusului, în care invitat special e Italia.)

(ochii zâmbăreţi ai lui Puric. un gând fugar, pe când dădeam cu rindeaua în ceea ce a devenit prima mea plintă din lemn de molid: dacă, într-un fel sau altul, aş muri sub ochii lui, m-ar privi la fel, aşteptând să-i dau drumul în pădure. naşterea lângă nişte dobitoace încă mai pare să resusciteze, cu consum-smerenie, o religie. moartea în aceleaşi împrejurări a interesat câteva creaţii anonime. memorabilă e vita aia care rumegă „impasibil” lângă mortul din „De ce trag clopotele, Mitică”. are ceva din scena sinuciderii Anei rebreniene. epic fail.)

(volubilul şi sociofagul s. îmi spunea că sunt „down”. l-aş fi crezut dacă mi-ar fi spus că sunt „căzut”, dar aşa – „down”, sună ca dracu.)

un şarpe lung, despicat, în care m-am răscolit toată noaptea, să mă îmbrace. un urlet răguşit, teribil, pe urma căruia a alergat Căţel, spre dimineaţă.

(în definitiv, dacă mai nimic nu-ţi convine, mare parte din „vină” n-are cum să fie a ta. poţi să refuzi totul şi să-ţi faci un rost din nerosturi. bineînţeles, nu e deloc amuzant să contempli detaşat toată această zvârcolire de nonsensuri. dimpotrivă, te afli în cea mai sufocantă carceră. dar, dacă mai nimic nu-ţi convine, lucrurile astea ţi se vor părea, cât de curând, suportabile. ai ajuns aici? intră. este „camera cu două camere”. în spatele tău, urma intrării se va şterge, dar te vei acomoda cu consolarea că, dacă nu mai e nicio ieşire, mai e încă o intrare.)

(cineva ar putea spune că intrarea aia e de fapt ieşirea. da, se poate spune că intrarea aia e de fapt ieşirea. dar nu e.)