confuzie între un picaj prelungit în nimicuri şi o stare de beatificată inspiraţie. e suficientă o sumară inventariere a împrejurimilor, oricare ar fi ele, să constaţi cât s-a produs din confuzia asta. şi ce. la ce bun?

şi totuşi. există o preocupare pentru nimicuri ceva de speriat. fără ele, agonia ar fi asurzitoare. aşa, ocupându-ne cu ele, păstrăm feţe vesele în ţarcul social

în noapte (sau în zi?), citind blogul unei femei, mi-am amintit de scena în care Noodles o violează pe Deborah (Once Upon a Time in America). motivul e un clişeu. răsfoirea blogului nu era departe de un viol. femeile ştiu bine cât de mult face o lenjerie intimă "inspirat" aleasă. zorzoanele, dantelele sau alte accesorii îngroaşă uneori nota, bruiază, risipesc încordarea

nu ţinuturi exotice, nu luxul nababilor sau ratarea unei croaziere intergalactice (în curând, totul va fi posibil, iar tu nu vei mai fi aici, să te bucuri de această promisiune a prezentului; şi nemurirea va fi posibilă, dar tu vei fi mort, iar asta chiar te agită. sau îţi alimentează nepăsarea) – ci o femeie

te-ai gândit vreodată – cu gândul acela care sufocă, apasă până la disperare – că, după ce toată călătoria asta se va încheia, ceea ce vei regreta cel mai mult va fi că nu ai înţeles o femeie? da, sunt şanse să mori împreună cu un astfel de regret, cum sunt şanse să mori într-o implozie de ură, citind facturi cu penalităţi. contează enorm diferenţa: e acel „ceva” pe care nu-l vei mai împărţi cu absolut nimeni

finalul şi finalizarea aparţin bărbatului. întâietatea asupra oricărei partide bune de sex aparţine violului. eliberarea (neapărat) orgasmică revine femeii: unele plâng, altele râd; unele aprind o ţigară, altora li se face foame; unele adorm liniştite, altele veghează matern somnul partenerului; unele pleacă, altele rămân; unele te alungă, altele te urmează obsedate; unele sunt, altele se cred

fericirea e o planetă plină cu cearşafuri mototolite, lucruri şi obiecte aruncate la întâmplare, răsturnate, traversate de coloane sonore  

 



 

horrorurile sci-fi de acum 30 chiar 40 de ani, în care The Computer aka The Machine scapă de sub observaţia de laborator, evoluează şi preia controlul. fairy tales...


am visat-o pe stewardesa aia care urla apocaliptic în avion. de sub haine, undeva, ca o coadă, i se vedea un cablu de alimentare. cei care o împingeau afară din avion erau foarte preocupaţi nu de astupatul gurii prooroacei, ci de ascunsul cablului sub haine, ca şi cum cu toţii fuseseră daţi de gol. încercam să apelez un număr şi să sesizez autorităţile aeroportului, cred

azi, una din drujbele mele, a mai evoluată, va prelua controlul. va ciopârţi în stânga şi-n dreapta, înainte şi înapoi, iar eu voi fi terifiat, voi privi îngrozit spectacolul, pitit în lada cu scule, până când benzina se va termina

Dacă m-ar întreba cei de la TCM care este scena mea preferată, le-aş vorbi despre una din Scarecrow (1973, r. Jerry Schatzberg), în care Max (Gene Hackman) îi cere lui Lion (Al Pacino) să-i distragă atenţia casieriţei din supermarket, ca el să poată piti nişte pacheţele sub palton. Lion ezită, spre dezamăgirea prietenului său, ca, apoi, să o ia ca un descreierat printre rafturile magazinului, cu ţopăieli şi scălâmbăieli, distrăgând atenţia inclusiv lui Max. Maimuţărindu-se, Lion iese din supermarket, iar Max abandonează marfa sub privirile nedumirite ale casieriţei.

Foarte simplu. Am revăzut filmul noaptea trecută, pe TCM, şi iar m-am enervat că Radu Naum, ăla cu "zona de adolescenţă", se tot chinuie să vorbească despre scena lui preferată şi încă n-a reuşit să-şi adune gândurile. E o scenă din The Wall, pe care l-am văzut în vara lui 1990, într-un apartament din Chilia Veche. Ajunsesem pentru prima dată în acel capăt al Deltei, de dorul Irinei. Părinţii ei locuiau într-un mic cartier comunist cu blocuri de două sau trei nivele, împreună cu alţi ingineri, medici, funcţionari şi cadre didactice. Am văzut parabola aceea în sufrageria unor vecini ai Irinei, acompaniat de gazde, un medic veterinar şi o asistentă medicală, nişte optzecişti cu ceva punk în vestimentaţie şi vocabular.

Eram ud, după o mozoleală pătimaşă, în marginea unui cimitir, cu Irina, o maramureşeancă precoce, nurlie, citită, posesivă, continuu aprinsă de surprinzătoarea mea vizită. În prima noapte, dormisem – vorba vine – pe nişte ziare întinse în baraca-recepţie a cimitirului. Abia a doua zi, Irina le-a spus părinţilor cine venise la ea. Abia a doua noapte, separat de fiica lor şi plasat în grija vecinilor, m-am odihnit, în ecouri pinkfloydiene, imaginând o revoluţie a paturilor nupţiale.

Însă as’ noapte am râs în hohote.

Lion (sub duş): „Hei, Max...Ştii care-i treaba cu sperietorile de ciori?”
Max (se bărbiereşte, la chiuvetă): „Nu.”
L: „Crezi că ciorilor le e frică de sperietori?”
M: „Da, cred că le e frică. De ce?”
L: „Nu! Ciorilor nu le e frică, crede-mă!”
M: „Ba, le e frică blestematelor.”
L: „Nu! Ciorile râd de ele.”
M: „Astea-s aiureli...”
L: „Ascultă ce-ţi spun, ciorile râd. Uite... Fermierul pune o sperietoare, da? Cu o pălărie caraghioasă. Ca să arate caraghios. Ciorile trec pe deasupra, o văd, li se pare caraghioasă şi le face să râdă.”
M: „Zici că ciorile alea blestemate râd?”
L (în cameră): „Exact. Râd şi cu fundul. Apoi spun: ‚Fermierul ăsta, Jones, e un tip de treabă. Ne face să râdem, aşa că, hai, să nu-l mai supărăm!’”
M (în apropierea patului): „Blestematele alea de ciori râd.”
L: „Râd.”
M: „Să-ţi spun ceva. E cea mai uşchită idee pe care am auzit-o.”
L: „Dar e adevărat. Râd şi cu fundul...”
M: „Ciorile râd...”
L: „Aşa-i, omule...”
M: „Bănuiesc că peştii recită versuri.”
L: „Poate...”
M: „Iar porcii cântă la banjo? Şi câinii... Să vedem... Câinii... Câinii joacă hochei, nu-i aşa? Iar...”
L: „Ciorile râd.”
M: „Ciorile râd. Aşa e!”